Fascinaţia şi tumultul oraşului ne-a făcut pe mulţi dintre noi să uităm care ne sunt rădăcinile. Veşnicia s-a născut la sat, spunea Lucian Blaga, locul în care timpul trece greu şi nu are putere să şteargă amintirea strămoşilor noştri . Povestea satului românesc, o puteţi descoperi în parcul din inima oraşului, Parcul Etnografic Romulus Vuia.
În anul 1929, etnograful Romulus Vuia aducea primele construcţii din câteva sate transilvănene, punând bazele primului muzeu în aer liber din România. Gospodării ţărăneşti tradiţionale reprezentative pentru zone etnografice dinstincte din Transilvania , instalaţii tehnice şi ateliere ţărăneşti, datând din sec. XVIII- XX , te duc cu gândul la vremuri de mult trecute.
Parcul Etnografic Naţional “Romulus Vuia” din Cluj-Napoca, primul muzeu în aer liber din România, a fost înfiinţat la 1 iunie 1929, ca secție a Muzeului Etnografic al Ardealului, prin hotărârea Ministerului Cultelor şi Artelor. Parcul Naţional a fost recunoscut oficial prin Legea privitoare la organizarea Muzeului Etnografic al Transilvaniei şi a Parcului Naţional din Cluj, publicată în Monitorul Oficial din 5 aprilie 1932. Întemeietorul parcului, etnograful Romulus Vuia, a optat pentru o formă de organizare în care unele gospodării rurale originale urmau să fie locuite de ţărani, antrenaţi în activităţi economice tradiţionale. Suprafața inițială a parcului era de 75 de hectare.
În perioada 1929-1940 au fost transferate în Parcul Etnografic următoarele construcţii: Casa din Vidra (1929), o stână din Poiana Sibiului împreună cu ciobanul şi 75 de oi (1930), Troiţa din Lupşa (1931), Gospodăria din Telciu (1932) – donaţia locuitorilor comunei Telciu şi Șura maghiară din Stana (1936). De asemenea, a fost deschis restaurantul muzeului, Gaudeamus, care oferea vizitatorilor Parcului Etnografic produse tradiționale din Transilvania.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a construcțiilor din Parcul Etnografic au fost distruse. La întoarcerea la Cluj, în 1945, dintre unităţile transferate în cadrul Parcului Naţional se mai păstrau doar casa moţului văsar din Vidra, comuna Avram Iancu, şi restaurantul muzeului, Gaudeamus.
În 1956, Teodor Onișor și Valer Butură au restructurat planul tematic al parcului, stabilind criteriile științifice pe baza cărora urmau să fie transferate construcțiile în Parcul Etnografic, precum și zonarea etnografică a Transilvaniei. Au fost proiectate, cu această ocazie, patru sectoare tematice: un sector cu tipuri zonale de gospodării şi cu monumente de arhitectură, un altul cu instalaţii şi ateliere ţărăneşti, un sector etnobotanic, cu culturi tradiţionale şi construcţii aferente din hotarul satului şi un sector etnozoologic, cu construcţii pastorale şi animale de rasă locală.
Această viziune inovatoare, adoptată ulterior în majoritatea muzeelor europene de profil, a fost abandonată din cauza unei conjuncturi nefavorabile, realizându-se, printr-o ajustare a planului iniţial, doar sectorul tehnic şi cel al gospodăriilor zonale, organizate spaţial pe numai 16 hectare, într-o reţea aerată ce sugerează structura unui sat tradiţional răsfirat.
Primul sector include instalaţii tehnice şi ateliere ţărăneşti databile în perioada secolelor XVIII-XX, care ilustrează tehnicile tradiţionale de prelucrare a lemnului şi a fierului, de obţinere a aurului, de prelucrare a ţesăturilor de lână, a lutului, a pietrei, de măcinare a cerealelor şi de obţinere a uleiului comestibil.
Al doilea sector conţine gospodării ţărăneşti tradiţionale reprezentative pentru zone etnografice distincte din Transilvania, cuprinzând construcţii datate în perioada secolelor XVII-XX, echipate cu întregul inventar gospodăresc necesar.
Selectate riguros, cu discernământ şi probitate ştiinţifică, în urma unor îndelungate campanii de cercetare, de către trei generaţii de muzeografi etnografi, stimulaţi de devotamentul profesional al unor personalităţi marcante, de talia regretatului Valeriu Butură, construcţiile expuse – majoritatea datate prin inscripţii – se numără printre cele mai vechi şi mai valoroase monumente de arhitectură din patrimoniul etnografic al României.
Prima oprire o facem la o moară de minereu.
Acest tip de instalaţie era frecvent întâlnită până spre mijlocul secolului trecut pe toată Valea Arieşului, în triunghiul aurifer menţionat de către specilişti, în zona largă în care minereul de aur era prezent. (Silvestru Peteac- muzeograf)
Alături de instalaţia de prelucrare a minereului de aur pot fi văzute şi instalaţii de prelucarea lemnului şi fierului, de prelucrare a ţesăturilor din lână, a lutului, a pietrei, de măcinarea cerealelor şi de obţinere a uleiului comestibil.
Gospodăriile ţărăneşti ce pot fi văzute în muzeu au fost atent selecţionate şi sunt reprezentative pentru zonele etnografice distincte din Transilvania secolelor XVII-XX: Maramureş, Oaş, Năsăud, Câmpia Transilvaniei, Zarand, Podgoria Alba, Mocănimea Munţilor Apuseni, Depresiunea Călăţele, Bran, Bistriţa, Secuime şi Gurghiu.
Vedeta muzeului este o biserică adusă dintr-un sat sălăjean numit Cizer, datată la 1773 , ea a fost construită de către o echipă de dulgheri îndrumată de Horea ,principalul conducător al Răscoalei Ţăranilor Români din 1784. (Silvestru Peteac- muzeograf)
Atât biserica din Cizer, cât şi celelalte biserici aflate în incinta Parcului Etnografic “Romulus Vuia” sunt deschise publicului larg.
Locul care marchează mijlocul muzeului este o dugeană de joc, cum îi spun ţăranii din Năsăud, un pavilion după modelul celui urban, în Oaş se numesc ciuperci, ciuperca de joc, în Maramureş se întâlneşte termenul de joc la şopru. În Zona Năsăudului, zona Ardealului de Sud se găsesc aceste pavilioane de joc construite după modelul, celui urban. Este o construcţie cu foarte multe laturi, cu o structură făcută din lemn acoperită cu şindrilă. (Silvestru Peteac- muzeograf)
Alături de muzeograful Silvestru Peteac v-am prezentat o scurtă poveste a satului românesc. Tot ceea ce ne aparţine mai deplin şi este crescut mai viu în sat se află! Vizitând Parcul Naţional Etnografic “Romulus Vuia”, veţi face o călătorie în timp aflând lucruri interesante despre strămoşii noştri.
Radio Cluj, Rodica Tulbure
