Construită pe la 1270, este o sinteză de stil bizantin şi gotic, o biserică ortodoxă din Transilvania.
„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt au zidit jupan Cândreş şi jupaniţa Nistora şi fiii lui această mănăstire Sfântului marelui Mucenic şi ostaş al lui Hristos, Gheorghe, şi s-a săvârşit şi s-o scris pentru pomenirea şi sănătatea şi mântuirea sufletelor lor, în zilele lui Jigmon craiu, voievozi ai Plaiurilor fiind Ioaneş şi Iacob.“ Aşa glăsuieşte inscripţia de pe tabloul votiv al Bisericii Streisângeorgiu. De fapt, era o rectitorire, pentru că în acelaşi locaş de cult există o pisanie mai veche, din 1313 – 1314, care ne spune că: „La anul şase mii şi optsute şi douăzeci şi doi s-a început biserica cu ajutorul Sf. Gheorghe şi al maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor pentru ajutorul şi iertarea păcatelor cnezului Balea şi pentru ajutorul şi mântuirea şi pentru iertarea păcatelor popii Neneş, Teofil Zugravul“.
Ctitoria din Streisângeorgiu, asemenea celei din Strei sau a celei din Densuş, stau mărturie – fizic şi spiritual – continuităţii de la vremea provinciei romane Dacia la primele stăpâniri româneşti. Şi vom vedea îndată de ce şi fizic.
La venirea lor în Transilvania, regii maghiari au fost obligaţi să accepte, vreme de câteva sute de ani, în zonele de margine ale Transilvaniei (Maramureş, Ţara Bârsei, Făgăraş şi Haţeg, în cea din urmă zonă fiind probabil cea mai mare concentrare de cnezate) insule de stăpânire românească. Organizate pe modelul obştilor săteşti, cu cnezi şi adunări cneziale în frunte, recunoscând suzeranitatea regelui ungar, dar aplicând legile şi obiceiurile lor (jus valachicum). Explicaţia supravieţuirii lor vine şi din raţiuni geografice (ţinuturi bine protejate de condiţiile de relief, mai greu accesibile), dar şi din raţiuni practice, militare. Noul regat avea nevoie de oştirile acestor cnezi şi pentru apărarea graniţelor şi pentru diferite expediţii militare şi documentele epocii stau mărturie în acest sens. Pe măsură ce noul stat s-a organizat, au fost aduşi secuii şi coloniştii saşi, care au preluat o parte dintre rosturile militare ale cnezatelor româneşti, iar pe măsura grăbirii procesului de feudalizare, importanţa acestor cnezate s-a redus şi la fel şi statutul lor.
Documentele epocii ne permit să stabilim cum au evoluat lucrurile. La început, cnezilor li s-a recunoscut tacit posesiunea asupra pământurilor. Mult mai rar ca în cazul nobililor unguri, dar câteodată regii ungari le acordau danii. Decretul regal din 1366 îi asimilează cu nobilii transilvani numai pe aceia dintre cnezi care erau dăruiţi cu diplome regale (documente scrise) pentru moşiile lor. Aşadar, cnezii români, stăpâni din vechime ai pământurilor, s-au trezit cu o autoritate superioară, reprezentată de comiţii şi castelanii unguri. Această autoritate i-a lăsat o vreme să-şi stăpânească nestingheriţi cnezatele, pretinzându-le anumite servicii faţă de cetate şi rege. Când au văzut că stăpânirea legală era condiţionată de deţinerea actului scris, aceşti cnezi, invocând serviciile prestate, s-au prezentat la rege ori la interpuşii săi pentru a obţine astfel de diplome. O scrisoare a regelui Sigismund de Luxemburg, emisă la scurt timp după alegerea sa ca suveran romano-german, în 1412, şi adresată Papei Ioan al XXIII-lea „aminteşte de libertăţile cele multe ce le-au fost acordat regii Ungariei nobililor unguri, saşi, secui şi români din Transilvania“. Dacă în acest document românii sunt puşi alături de stări – adică de nobili, saşi şi secui – chiar de către suveranul Ungariei, peste câţiva ani, după răscoala de la Bobâlna, românii dispar dintre stările recunoscute. Mulţi dintre cnezii români aveau să caute să intre în rândurile nobilimii ungare, pentru a-şi putea păstra moşiile şi privilegiile.
Deja, de aproape două secole, începuse un proces de stratificare socială. El este dovedit de faptul că aceşti cnezi îşi ridicau reşedinţe separate şi ctitoreau biserici de curte. Stau mărturie ctitoriile din piatră, cele mai multe ridicate peste altele mai vechi din lemn, din zona Haţegului, unde se află cel mai vechi şi mai important grup de biserici medievale româneşti păstrate din întreg spaţiul locuit de români. Biserici şi curţi cneziale-nobiliare s-au descoperit la Strei, Streisângeorgiu sau la Densuş. Cnezatul Densuş era situat la sud-est de Munţii Poiana Ruscăi. În secolul al XV-lea avea în compunere 24 de sate, stăpânite de cnezii din Densuş exclusiv sau împreună cu alte familii cneziale. Familia cnezilor din Densuş apare menţionată în acte după 1360. Strămoş le fusese un cneaz de sat, ce a trăit probabil pe la 1300. Cnezii din Densuş îşi ridicaseră şi un turn-locuinţă, o fortificaţie, la câţiva kilometri de reşedinţă, într-o zonă greu accesibilă.
Cele trei ctitorii religioase, de la Strei, Streisângeorgiu şi Densuş, se impun prin câteva caracteristici. Cea din Streisângeorgiu a fost ridicată în stil romanic. Biserica din Strei are turnul clopotniţă cu forme romanice târzii. Cea din Densuş, cu un naos pătrat şi o absidă semicirculară, este o biserică în „cruce greacă simplă“, dar cu un turn deasupra traveei centrale, încercuit de o boltă de sprijin, conceput în spirit romanic. Combinaţia de elemente bizantine şi romanice conferă ctitoriei din Densuş un caracter unic.
Dar ceea ce le uneşte şi ne permite să afirmăm că ele constituie şi fizic o dovadă a continuităţii este folosirea la toate trei a unor materiale desprinse din monumente din epoca romană (la Densuş de la Ulpia Traiana Sarmisegetuza, aflată în apropiere) şi înglobate în noile construcţii ale românilor născuţi din contopirea dacilor şi romanilor.
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Timișoara
Prezentare, voice over – Sergiu Galiș
Operator video/editor video – Ovidiu Novac
Coordonator proiect – Aurelian Teculescu
