Unirea unei părţi a românilor ortodocşi din Transilvania cu Biserica catolică, în urma căreia a rezultat Biserica greco-catolică nu poate lipsi dintre cele 100 de momente alese pentru a marca Centenarul Marii Uniri, dincolo de controversele şi acuzele pe care le-a stârnit şi le stârneşte încă momentul. A fost, după cum scria Nicole Iorga, o „hotărâre plină, din punctul de vedere naţional, de urmări fericite şi nefericite, care dăinuiesc şi până astăzi“.
Pentru a înţelege decizia unei părţi a clerului şi a credincioşilor ortodocşi din Transilvania trebuie amintite câteva elemente. Transilvania a devenit un teritoriu în care Reforma a făcut rapide progrese în secolul al XVI-lea. Până spre sfârşitul secolului al XVI-lea religia catolică şi-a restrâns considerabil sfera de influenţă. În ciuda unor încercări de revenire, în secolul al XVII-lea protestantismul a devenit religia oficială a principatului. Românii, cea mai numeroasă populaţie în Transilvania, rămâneau în continuare doar toleraţi din punct de vedere politic şi religios.
În secolul al XVII-lea, protestantismul a desfăşurat o intensă activitate de prozelitism, pentru a-i convinge pe români să îşi lepede credinţa şi să adopte noua religie. S-au îmbinat măsurile de atragere şi răsplătire a preoţilor şi a credincioşilor care acceptau să facă pasul cu represiunea şi dările şi obligaţiile impuse celor care refuzau. S-a reuşit subordonarea mitropolitului ortodox, slăbirea şi fărâmiţarea autorităţii şi jurisdicţiei acestuia. În final, însă, politica de calvinizare nu a avut succes, în parte tocmai din cauza caracterului ei agresiv, în parte din cauza opoziţiei nobililor, care nu doreau să piardă veniturile pe care le puteau strânge pe seama populaţiei şi a preoţilor ortodocşi. Cu capacitatea de sinteză care l-a caracterizat, Nicolae Iorga rezuma astfel programul calvin: „era, de fapt – ceia ce nu se poate tăgădui – şi unul de înaintare culturală a românilor […] Dar alături de aceste recomandări, folositoare şi culturii româneşti, era încercarea de a se confunda Biserica, umilă, a românilor cu aceea, stăpânitoare, a maghiarilor ardeleni“.
Mult mai abili s-au dovedit catolicii. Influenţa lor a sporit considerabil, pe măsură ce armatele împăratului de la Viena s-au apropiat, apoi au luat în stăpânire Transilvania, cucerire recunoscută prin Pacea de la Karlovitz, din 1699. A fost un proces care a durat un deceniu şi în care iezuiţii au avansat pas cu pas, reuşind să înfrângă şi rezistenţa nobilimii maghiare protestante, care nu dorea ca „valahii“ să capete vreo recunoaştere şi drepturi în mod oficial.
Recâştigarea poziţiilor economice, politice şi religioase pierdute de catolici în favoarea protestanţilor nu se putea face decât prin sporirea numărului catolicilor. Cum recatolicizarea luteranilor, calvinilor şi unitarienilor era, practic, imposibilă, misionarii iezuiţi şi-au îndreptat atenţia spre românii ortodocşi, care erau mai numeroşi decât cele trei naţiuni privilegiate laolaltă. Prin trecerea la catolicism se spera şi în ruperea legăturilor, de orice natură, cu românii ortodocşi din Ţara Românească şi Moldova şi crearea unei baze pentru a trece apoi şi la convertirea acestora. Spre deosebire de ucraineni (Unirea de la Brest, din 1596) şi de rutenii din Ucraina Subcarpatică (Munkaci, 1646), printre români nu se mai produsese un asemenea fenomen.
La 23 august 1692 împăratul Leopold dădea o patentă prin care se afirma egalitatea preoţimii unite cu cea catolică în scutiri, drepturi şi privilegii. Dar abia în 1697 aveau să semneze mitropolitul Teofil al românilor ortodocşi şi alţi 12 protopopi un act de unire. Biserica ortodoxă contestă că ar fi existat un sinod întrunit la Alba Iulia, în februarie 1697, în care s-ar fi hotărât unirea cu Biserica Romei, prin acceptarea celor patru puncte deosebitoare, o hotărâre sau rezoluţie în acelaşi sens, semnată de mitropolitul Teofil, la 21 martie 1697 şi o scrisoare către cardinalul Leopold Kollonich, arhiepiscopul de Esztergom şi primatul Ungariei, din 10 iunie 1697. Se condiţiona Unirea de păstrarea neschimbată a ritului şi a calendarului sărbătorilor, urmând să fie acceptate doar cele patru puncte de dogmă considerate de Conciliul de la Florenţa (1439) ca deosebind Biserica Ortodoxă de cea Catolică: 1. Papa este capul întregii Biserici; 2. Sfânta împărtăşanie se poate face şi cu pâine nedospită (azimă); 3. Duhul sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (filioque); 4. În afară de rai şi iad mai există un loc curăţitor numit purgator.
În aceleaşi condiţii a fost acceptată Unirea şi de noul mitropolit Atanasie Anghel, care semna, la 7 octombrie 1698, împreună cu 38 de protopopi, încă o dată Unirea religioasă. Şi acest act este contestat de Biserica Ortodoxă.
La 16 februarie 1699 se promulga prima diplomă a Unirii religioase, care stabilea că se vor bucura de drepturi şi privilegii asemănătoare catolicilor doar feţele bisericeşti şi proprietăţile acestora. Excluderea mirenilor a dus la declanşarea unor ample mişcări de protest. Împăratul a fost silit să dea, la 19 martie 1701, o nouă diplomă, în care sunt precizate, în 15 puncte, condiţiile Unirii. Li se garanta şi uniţilor mireni că se bucurau de legile şi de toate drepturile ţării, urmând să nu mai fie consideraţi doar toleraţi. Originalul acestei diplome a dispărut, fiind regăsit abia în 1938, în Biblioteca Muzeului Bruckenthal din Sibiu. Destule dintre prevederile în favoarea românilor nu s-au aplicat în practică. Dar, în acelaşi timp, Şcoala Ardeleană şi revigorarea mişcării de redeşteptare naţională pot fi cu greu imaginate în afara acestei Uniri.
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Cluj
Coordonator proiect, prezentator – Andrei Huțanu
Operator cameră, editare video – Bogdan Vișan
