Măsurile de reformă întreprinse de domnii de la Iaşi şi Bucureşti au fost comparate cu cele ale despoţilor luminaţi din Apusul Europei.
Rolul cel mai important l-a jucat Constantin Mavrocordat, grec de origine, dar care, atunci când pârcălabul de Galaţi i-a scris în greceşte, l-a admonestat: „Să nu mai scrii greceşte, ci româneşte să ne scrii“. Faptul că a avut şase domnii în Ţara Românească şi patru în Moldova a dat reformelor sale şi un caracter unitar.
Începutul reformelor îl marchează marele hrisov din 7 februarie 1741. Principala preocupare o constituia fiscalitatea, dată peste cap de distrugerile numeroaselor războaie. Domnul a desfiinţat dările multiple şi înlocul lor a introdus o dare unică, plătibilă în „patru sferturi“. Principiul reformei fiscale era o înţelegere („rupta“ sau „ruptoarea“) încheiată între vistierie cu un grup de contribuabili prin care se stabilea cuantumul dării de plătit şi termenele la care trebuia achitate. Până atunci nici un contribuabil nu ştia exact cât are de plătit. Un alt principiu a fost stabilirea unei riguroase evidenţe a contribuabililor. Fiecare primea un soi de act de evidenţă fiscală, care cuprindea semnalmentele lui. Al treilea principiu a fost restrângerea diverselor categorii de privilegiaţi fiscali.
Constantin Mavrocordat voia un ţăran liber din punct de vedere juridic, cu obligaţii reglementate de domnie, nu de proprietarul moşiei. A încercat să impună aceste măsuri treptat şi cu ajutorul mitropolitului ţării, Neofit, dar boierii au refuzat. La 5 august 1746, domnul a convocat o mare adunare a clerului şi boierilor, la care şerbia a fost condamnată canonic: un creştin nu poate ţine în robie pe fratele său. Foştii şerbi au devenit oameni liberi. Tuturor li s-a impus un regim de clacă de 12 zile pe an. În Moldova, însă, rezistenţa proprietarilor de pământ a fost şi mai înverşunată. Adunarea convocată aici a refuzat să condamne canonic şerbia şi a stabilit numărul zilelor de clacă la 24 pentru şerbi şi 12 pentru oamenii liberi.
Domnul a numit boieri ispravnici la fiecare judeţ, pentru a judeca pricinile, astfel ca oamenii să nu mai fie obligaţi să bată drumul până în Capitală. „Uşile Divanului era dischisă şi multă vorbă cu prostime ave, cât atâta le didesă obraz, cât nu pute nime din boieri ca să zică măcar cât de puţin lucru vreunui ţăran, că îndată striga la vodă şi pentru un lucru de nimică a unui ţăran cât de prost, făce pe un boeri mari mascară, îl şi închide.“ A introdus salarizarea dregătorilor şi slujbaşilor, pas important în modernizarea statului, creând o relaţie de dependenţă între dregătorul devenit salariat şi autoritatea centrală care îl numea şi plătea. A publicat toate aceste reglementări, sub titlul de Constituţie, în periodicul Mercure de France.
Atitudinea românului faţă de reformă a fost magistral sintetizată de Caragiale: să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic. Nici reformele lui Mavrocordat nu au rezistat prea mult, dar realitatea a impus reluarea lor de domnii care i-au urmat.
În Transilvania, unul dintre obiective îl constituia uniformizarea structurilor statului în toate provinciile imperiului. Maria Tereza ridica Principatul Transilvaniei, prin decret, la rangul de Mare Principat. Se preciza că nu era supus „niciunui alt regat sau altei stăpâniri, ci este cârmuită de propriile sale legi, magistrate şi instituţii şi administrată de guvernatorul şi consiliul provincial, sub supravegherea noastră“. Era o precizare menită să sublinieze că Transilvania fusese şi rămânea altceva decât fostul regat maghiar, tocmai pentru a pune capăt tendinţelor unor nobili maghiari de a o asimila cu acesta. Tot atunci cancelarul Kaunitz s-a împotrivit tentativei contelui Gabriel Bethlen de a introduce în stema Marelui Principat al Transilvaniei crucea dublă, simbol heraldic care trebuia să sugereze legătura cu Ungaria.
La 26 noiembrie 1783 s-a realizat reîmpărţirea administrativă a Transilvaniei, lichidându-se vechile teritorii ale naţiunilor politice (unguri, saşi, secui). S-au creat 10 comitate, cu atribuţii mult reduse, autonomiile au fost desfiinţate, funcţionarii erau numiţi de stat şi răspundeau doar în faţa lui. Prin două ordine, în 1781 şi 1782, Iosif al II-lea a impus concivialitatea românilor cu saşii, adică egalitatea în drepturi a celor două etnii. O altă măsură a vizat separarea puterii executive de cea judecătorească.
Crearea regimentelor grănicereşti nu avea doar rosturi militare, cum sesizau deja unii contemporani: „primul şi principalul mobil pentru înfiinţarea graniţei militare n-a fost paza munţilor, nici cea a potecilor, aceasta putea fi asigurată cu mult mai economic, ci cel al siguranţei ţării şi al măririi puterii reale a statului“. S-au creat iniţial trei regimente grănicereşti româneşti şi trei secuieşti. Cei care se înrolau scăpau de iobăgie, devenind oameni liberi. În paranteză fie spus, uniformele militare cu care defilează atât de mândri azi secuii nu sunt altceva decât uniformele regimentelor de graniţă. Ei au păstrat tradiţia; noi, ca în atâtea alte cazuri, am pierdut-o.
Consecinţele pentru români ale creării regimentelor de graniţă au fost însemnate. A sporit numărul românilor liberi. S-a format un anume mod de viaţă specific, cu o administraţie, justiţie şi economie proprii. Grănicerii români s-au manifestat ca un factor activ în lupta de emancipare naţională a românilor ardeleni şi bănăţeni.
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Reșița
Prezentare – Valentina Adam
Voice over – Laura Sgaverdea
Editor video – Tiberius Adam
Coordonator proiect – Laura Sgaverdea
