După dispariţia împăratului Iosif al II-lea, în fosta Ungarie şi în Marele Principat al Transilvaniei nobilimea maghiară şi patriciatul săsesc pornesc o adevărată campanie de anulare a tuturor măsurilor reformelor. Sunt convocate din nou Dietele care trebuia să asigure revenirea la situaţia de dinainte de reformele iosefine. „Restitutio in integrum“ se strigă peste tot. Vor să desfiinţeze şi regimentele grănicereşti româneşti. După lege, soldaţii adevăraţi ai patriei nu pot fi decât domnii, nobilii ţării şi secuii; grănicerii români, fiind de prisos, să fie întorşi acasă. Este o revoltă generală, inclusiv împotriva introducerii limbii germane în administraţia întregii provincii. Coroana regală ungară, depusă în tezaurul imperial de Iosif al II-lea ca fiind de prisos, este readusă cu o însufleţire de nedescris la Budapesta.
Românii se organizează şi ei. Se fac presiuni asupra celor doi episcopi, unit şi ortodox, Gherasim Adamovici şi Ioan Bob, să se pună în fruntea mişcării. La 21 decembrie 1790, la Cluj, îşi începe lucrările Dieta (aveau să dureze până la 9 august 1791). Aici a ajuns şi un amplu memoriu redactat de fruntaşii românilor şi adresat împăratului Leopold al II-lea.
Memoriul se deschide cu constatarea că pretutindeni cârmuirea vrea ca „drepturile atât ale omului, cât şi ale societăţii civile“ să se extindă la toţi membrii; drept urmare, naţiunea română cere să i se redea drepturile străvechi de care a fost despuiată. Este cea mai veche naţiune, se trage din coloniştii lui Traian şi trăieşte aici fără întrerupere. Este invocată mărturia notarului anonim al regelui Béla, potrivit căreia atunci când ungurii au sosit în Transilvania, i-au găsit pe români aici. Se invocau documente istorice care atestau că iniţial românii avuseseră aceleaşi drepturi cu ungurii. Soarta românilor s-a schimbat decisiv abia în veacul al XVII-lea, prin documentul Approbatae Constitutiones, care strânge condiţiile uniunii celor trei naţiuni şi articolele de lege în favoarea celor patru religii recepte. Naţiunea română n-a fost niciodată despuiată prin putere legislativă de drepturile sale regnicolare (se numeau regnicolare naţiunile care beneficiau de recunoaştere legală) şi nici n-a fost declarată tolerată, căci altfel nobilii creaţi din sânul ei nu s-ar fi putut bucura decât de onoarea nobleţei, ca armenii, de pildă, nu şi de drepturile şi imunităţile legale împreunate cu ea. Naţiunea română cere ca numirile de toleraţi, admişi să fie îndepărtate şi să i se redea locul între naţiunile regnicolare pe care l-a avut. Clerul, nobilimea şi plebea română să se bucure de aceleaşi drepturi precum cele care constituie sistemul naţiunilor, iar românii să poată ocupa un număr proporţional cu ponderea lor din funcţii.
Citit în Dietă, în iunie 1791, memoriul stârneşte consternare. Cancelarul aulic al Transilvaniei, contele Sámuel Teleki, afirma că or fi românii cei mai vechi locuitori, dar sunt supuşi cu sabia. N-au avut niciodată drepturi egale cu celelalte naţiuni. Nici nu au un temei pentru a le cere: nu au un teritoriu deosebit, nici privilegii. Ridicarea românilor între naţiunile recunoscute este primejdioasă şi ar zdruncina constituţia ţării. Românii, prin câştigarea de moşii şi prin înnobilare sunt consideraţi în naţiunea în mijlocul căreia locuiesc. Ocupă mai puţine funcţii pentru că nu au oameni pregătiţi. Sunt ei numeroşi, dar poporul lor este necioplit, neluminat, ascultă orbeşte de o preoţime care are şi ea nevoie de o educaţie mai bună. Tocmai pentru că sunt atât de numeroşi, conducerea lor politică cere deosebită grijă şi prevedere. Singurele concesii obţinute au fost liberul exerciţiu al religiei ortodoxe şi dreptul neuniţilor la funcţii ce nu erau rezervate celor patru religii recepte.
Memoriul a fost publicat de sasul I.C. Eder, sub titlul care va face carieră în istorie, Supplex Libellus Valachorum, şi de Ioan Piuariu-Molnar. Continuându-l pe Franz Josef Sulzer, care publicase în 1781 o istorie în care nega formarea poporului român la nord de Dunăre (avea şi de plătit poliţe domnului Ţării Româneşti), Eder dezvoltă argumente pentru a combate originea şi vechimea românilor în Transilvania. Interesantă este şi schimbarea părerii lui Michael Lebrecht. Înainte de Supplex, îi considera pe români rezultatul amestecului dintre coloniştii romani şi băştinaşi. Erau invocate ca mărturii vestigiile romane, poporul român atât de numeros, numele de români, portul, obiceiurile, limba latină mai curată şi ca italiana. După apariţia memoriului, românii nu mai sunt decât bulgari sau cumani, a căror îmbrăcăminte sărăcăcioasă nu are cum aminti de romani.
Geneza memoriului – arăta academicianul David Prodan – este însăşi lupta pentru ridicarea politică a românilor din Transilvania, el reprezintă sintetic această luptă. Printr-o creaţie colectivă se continua şi se dezvolta opera începută de Inochentie Micu-Klein. Autorii memoriului adaugă idei noi, iluministe, precum egalitate, contract social, drepturile omului şi ale cetăţeanului. Cel mai important act politic al românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea s-a născut într-un timp când gânduri mari de înnoire se înfruntau în întreaga Europă. „Memoriul rămâne astfel nu numai un indicator al unei evoluţii locale, el ne comunică şi măsura în care această evoluţie a fost antrenată în marile valuri de înnoire sau de prefacere a lumii europene“ – sublinia David Prodan.
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Cluj
Coordonator proiect, prezentator – Andrei Huțanu
Operator cameră, editare video – Bogdan Vișan
