După 1822, protectoratul Rusiei asupra Principatelor, rezultat până atunci doar al raporturilor de forţă din zonă, capătă un gir european. Protocolul anglo-rus din 23 martie 1826 a separat problema greacă (în Grecia se desfăşura războiul ce avea să se încheie cu independenţa acesteia) de cea românească, barând accesul Rusiei în Mediterana, dar dându-i mână liberă în Principate. Înfrângerea flotei otomane la Navarino, la 8 octombrie 1827, de o forţă navală franco-ruso-engleză, deschide Rusiei calea unui război cu Poarta, cu angajamentul de a nu face anexiuni teritoriale. Conflictul, început în 1828, s-a încheiat prin Tratatul de la Adrianopol (2 septembrie 1829). Principatelor le era acordată libertatea comerţului şi recunoscut dreptul la administraţie naţională şi li se restituiau teritoriile ocupate de otomani în stânga Dunării (raialele).
Player audioDeşi, după cum aprecia consulul francez Viollier, invazia rusă din 1828-1829 i-a costat pe români „mai mult sânge şi lacrimi decât toate cele precedente la un loc“, a marcat şi începutul unui amplu proces de reformare a societăţii româneşti, de ieşire din sfera economiei-lume otomană (după expresia lui Fernand Braudel), în care intrase la mijlocul secolului al XVI-lea, şi revenire la Europa. Reorganizarea Principatelor s-a făcut sub supravegherea Rusiei. În instrucţiunile trimise de la Sankt Petersburg se prevedea ca instituţiile celor două principate să fie similare, pentru „a apropia două noroade, al căror nume, de lege, de începutul neamului, de starea locului se cuvine a se ţine strâns legate“. În iunie 1829, s-au constituit cele două comisii pentru redactarea proiectelor Regulamentelor Organice. Fiecare comisie avea câte patru membri (doi aleşi de Divan, doi de ruşi) şi un secretar. În timpul lucrărilor, boierii moldoveni au propus unirea, cu dublă reşedinţă, fie şi sub un prinţ străin.
Un rol esenţial în opera de reformare a jucat generalul rus Pavel Kiselev, pe care Nicolae Iorga îl caracteriza astfel: „Administrator de mare talent, unul dintre ultimii elevi ai acelei filosofii de stat din secolul al XVIII-lea, cu toate părţile pozitive şi negative ale acesteia, anexionist convins, care nu credea nici în dreptul la viaţă al naţiunilor mici şi nici în posibilitatea statelor mici de a face faţă ferocităţii imperiilor, şi-a îndeplinit misiunea justificând şi încrederea suveranului său şi îndeplinind opera de drept şi ordine, nu dând – am spune noi –, ci veghind la aplicarea celei mai bune constituţii posibile pentru Principate, compatibilă atât cu trecutul şi în acord cu interesele marelui imperiu, al cărui mandatar şi reprezentant era.“Multe dintre măsurile administrative iniţiate sau patronate de generalul Kiselev erau pe linia progresului. Dar erau evidente şi contradicţiile dintre adevăratele nevoi ale societăţii româneşti şi limitele impuse de prevederile Regulamentului Organic. Erau alcătuite de reprezentanţii marii boierimi şi reflectau interesele lor de mari proprietari.
Regulamentele Organice au reprezentat totuşi un progres pentru societatea românească. Se recunoştea existenţa unei naţiuni române şi se stabileau norme comune de organizare, se stipula că „nedespărţita unire“ reprezintă o „necesitate mântuitoare“, se înlăturau o serie de practici şi instituţii feudale. Se legifera principiul separării puterilor în stat. Puterea legislativă revenea unei Adunări Obşteşti, iar cea executivă domnului, ajutat de un sfat administrativ extraordinar (şase membri) şi un sfat administrativ (trei membri). Sistemul judecătoresc era organizat pe baze moderne, recunoscându-se autoritatea lucrului judecat. S-au creat departamente, s-au înfiinţat servicii publice specializate. S-a instituit o capitaţie unică şi s-a adoptat principiul de alcătuire a bugetului. Pentru prevenirea şi combaterea epidemiilor, s-au constituit carantine la graniţe şi în interiorul Principatelor. S-a organizat administraţia sanitară şi spitalele. S-a pus pentru prima oară ideea interesului public ca fiind deasupra celui individual. A.D. Xenopol arăta că „ideea statului se naşte pentru prima oară la români în concepţia ei modernă, ca viaţă a unui tot, întocmit pe norme obşteşti, adică pe legi“.În 1831 s-a alcătuit o catagrafie, în baza căreia să se aplice noul sistem de impunere. S-au organizat arhivele şi un sistem de evidenţă a actelor. S-au constituit magazii de rezervă, pentru situaţii de foamete sau secetă şi sistemul de poştă.
Regulamentul organic a întâmpinat o puternică opoziţie. Mai ales marea boierime moldoveană s-a opus, creând lui Kiselev destule probleme. Această opoziţie era oarecum ilogică, căci marea boierime căpăta o putere aproape deplină asupra pământului şi a muncii ţăranilor. Consulul Marii Britanii, Blutte, afirma că opoziţia avea, în ambele principate, un caracter mai adânc, naţional, faţă de puterea pe care o căpăta Rusia asupra societăţii din Principate. Se adăuga impresia produsă de reprimarea răscoalei poloneze la Varşovia, în noiembrie 1831. Boierii ar fi dorit o garanţie colectivă a puterilor europene, în locul protectoratului rus.Tot Blutte i-a mijlocit lui Mihai Sturdza demersul pe lângă guvernul englez din 1830. Era prima cerere pentru obţinerea unei garanţii anglo-franceze pentru Principate, dar a rămas fără rezultat.
Regulamentul Organic, elaborat sub ocupaţie rusă, urât de toţi şi ars chiar de la începutul Revoluţiei din 1848, a reprezentat totuşi debutul procesului de modernizare şi reoccidentalizare a societăţii româneşti, inclusiv prin impunerea limbii franceze în locul celei greceşti pentru conversaţiile de salon. Un proces nu tocmai dificil şi de ale cărui opinteli ne vorbeşte şi un amuzant episod, povestit de Radu Rosetti. O doamnă, observând că stă cu spatele la tatăl ei, i se adresează: „Mersî că şăd cu dosul“. Astfel de episoade le ironiza şi Vasile Alecsandri, în personajul Chiriţa.
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Reșița
Prezentare, voice over – Valentina Adam
Editor video – Tiberius Adam
Coordonator proiect – Laura Sgaverdea
